Astăzi a fost pentru prima dată după 33 de zile, când am intrat în biroul meu. După şedinţa de dimineaţă în care am prezentat aspecte legate de acest tur de seminarii, după amiaza, am primit vizita unui oaspete foarte agreabil, din Belgia. Numele lui este Gunter Pauli şi este promotorul mişcării Zero Emission.

Cu Gunter Pauli, în biroul meu.

Iată o prezentare despre el pe pagina de web a unui program TV numit “O mare navă spaţială numită pământ”.

“O lume fără pierderi”, Gunter Pauli (47)din Belgia lucrează pentru o astfel de lume cu zero emisie (degajare).

Gunter a devenit faimos odată cu inventarea unui detergent ecologic făcut din ulei de nucă de cocos. Când a fost în vizită în Indonezia unde există plantaţii de nuci de cocos, a fost foarte şocat de ceea ce a văzut. A înţeles că distrugea mediul plantând nuci de cocos în locul pădurilor.

Cu ajutorul acestei experienţe triste, i-a venit ideea Emisiei Zero. S-a hotărât să răspândească această idee peste tot în lume, călătorind peste tot pentru a ţine conferinţe pe această temă. A început să capteze atenţia lumii, din nou. Efortul lui începe să prindă formă în întreaga lume, acum. De exemplu, la Saitama în Japonia, gunoiul a fost transformat în resurse reciclabile la fabrica de ciment şi în Insula Gotland, morcovii care înainte erau aruncaţi pentru că nu corespundeau din punct de vedere al formei, au fost utilizaţi ca umplutură pentru brioşe pentru a impulsiona vânzarea acestora.

Este pe drum peste 330 de zile pe an. Îşi vede familia doar 3 zile pe lună. “Sunt trist că pun atâtea greutăţi pe umerii familiei mele, acum. Dar dacă nu promovez emisia zero, vom lăsa mai multe greutăţi generaţiei copiilor mei. În 100 de ani, această mişcare va cuprinde întreaga lume.” Gunter îşi răspândeşte în continuare ideea, cu o convingere puternică.

Narator: Kenji Sawada

Se pare că el ştia despre cartea mea, de acum cinci ani şi sperase întotdeauna să mă întâlnească. Cu ajutorul d-lui Yamamoto de la Yamagen Timber Company, care este foarte conştiincios în ceea ce priveşte problemele legate de mediu, neam putu întâlni, în sfârşit. Chiar dacă are programul foarte încărcat, înainte de a zbura la New York pentru o conferinţă la Naţiunile Unite, a venit şi pe la mine pe la birou.

Am fost foarte impresionat de el, de la prima întâlnire. Ideea de a scăpa de deşeuri vine din convingerea puternică că natura nu creează rebuturi. Ideile şi gândurile sale unice sunt generate de indiciile pe care le-a preluat din natură. De exemplu, a copiat modelul dungilor albe şi negre al pieii de zebră, care au rolul de a reflecta sau absorbi razele solare, menţinând constantă temperatura corpului şi l-a folosit la un aparat ecologic folosit zilnic.

Cu Gunter Pauli

Pe lângă toate acestea, mai face multe alte lucruri, cum ar fi publicarea unor cărţi educaţionale pentru copii, care sunt pentru mine bune exemple pentru ceea ce vreau eu să fac la NPO, Fundaţia Apă pentru Viaţă.

În data de 25 am rămas peste noapte în Honolulu şi am luat avionul spre Japonia a doua zi dimineaţa. M-am întors acasă după o lună întreagă de peregrinări. Întotdeauna ne facem griji pentru cele două pisici ale noastre pe care le lăsăm singure, dar mai ales pentru Tama, care, cred eu, a făcut parte din familia soţiei mele în viaţa ei anterioară, care arăta epuizată. Nu pot face nimic în privinţa asta, dar îmi fac griji pentru perioada în care vom lipsi două luni şi jumătate, începând cu sfârşitul lunii Martie.

Astfel că, fiul meu cel mai mare, care lucrează la firma mea, are de obicei grijă de pisici. Mă bucur mult că este aici pentru a avea grijă de ele, pentru că ştiu că altfel, soţia mea nu ar putea călători împreună cu mine atât de des.

Azi a împlinit 32 de ani, astfel că am fost la hotelul din apropiere pentru a-i sărbători ziua. Nepotul meu din Olanda este născut în aceeaşi zi, astfel că a fost o dublă sărbătoare. Este un episod interesant cu această zi de naştere în familia noastră.

Fiica mea s-a născut în data de 5 martie 1970, fiul cel mai mare, în 27 februarie 1973, al doilea fiu pe 2 martie, nepotul meu în 27 februarie 2003. Astfel că toţi sunt născuţi între 27 februarie şi 5 martie. Bineînţeles că nu am planificat asta, dar totul este spre bine. Sunt cu toţii în zodia peştilor şi probabil că au fost trimişi de pe o stea care este în legătură cu apa ca ajutoare pentru pământ. Apropo, cu toţii lucrează pentru mine. Pun pariu că şi nepotul meu va lucra pentru mine în viitor.

Iar acum , stau faţă în faţă cu computerul şi scriu acest jurnal, după cină. Aş vrea să scriu despre concluziile mele globale referitoare la acest prim tur de seminarii. Mai întâi, iată perspectiva cantitativă a acestor seminarii.

În perioada aprilie - mai a anului trecut am fost în 13 oraşe din America şi am vorbit în total unui număr de 4500 de oameni. Astfel că de data aceasta, numărul oamenilor care au participat a fost mai mult decât dublu. Pe lângă asta, în aproape toate oraşele, s-au epuizat toate biletele puse în vânzare. Erau cozi lungi în faţa tuturor sălilor în care am ţinut seminariile. O femeie care a participat la seminarul din Santa Cruz, i-a trimis unui prieten de-al meu următorul mesaj:

Ai văzut câţi oameni aşteptau în faţa Teatrului Rio (sala în care a avut loc seminarul din Santa Cruz)? Şirul de oameni se întindea în jurul clădirii. I-am auzit pe oameni spunând “este ca şi cum am aştepta să intrăm la un mare concert de muzică rock.” Am fost cu toţii de acord că este excelent faptul că Dr. Emoto a devenit noul star rock.

Nu vă scriu asta ca să mă laud, ci ca să scot în evidenţă faptul că a început un nou “fenomen”. Vreau doar să fac cunoscut tuturor oamenilor care m-aţi susţinut şi celor care m-aţi făcut să înţeleg că este necesar să privim mai mult în lumea spiritualităţii, că “acel timp este aproape, datorită ajutorului vostru”.

Bineînţeles, cauza directă a acestui „fenomen”, poate fi filmul “What the Bleep Do We Know!?” (Ce ştim noi… de fapt!?) Astfel că, datorită faptului că au existat oameni care au crezut în lumea nevăzută, au crezut în acest gen de muncă şi în acest stil de viaţă cu mult înainte ca acest film să apară, acest fenomen a putut prinde rădăcini. Haideţi să întărim această mişcare şi împreună să o îndreptăm asupra curentului principal al omenirii.

De la Kona la Hiro am făcut cam două ore şi jumătate cu maşina. Ne-am decis să mergem prin apropierea zonei vulcanice, astfel că Fred a luat-o prin Parcul Naţional Kilauea. Nu am fost prea surprins, obişnuit fiind cu zonele vulcanice din Japonia, dar am remarcat că aici erau mai puţine mirosuri în aer decât în Japonia.

Japonia fiind şi ea o insulă vulcanică, din cauza faptului că aici se poate vedea curgerea lavei, formaţiunile de pietre, creşterea vegetaţiei şi formarea unor peisaje locuibile, recomand tuturor japonezilor să viziteze acest loc dacă vor veni vreodată Hawaii.

Se poate ajunge destul de aproape de gura vulcanului, aburul se ridică de pretutindeni.

Plaja minunată din Hiro

Marele copac gajuarmo

Soţia mea s-a bucurat foarte mult de peisajul cu adevărat hawaiian din Hiro. Hiro este situat în partea de est a marii Insule şi are multe locuinţe Nikkei. Am văzut feţe japoneze pe stradă, la hoteluri şi în multe alte locuri, de parcă eram în Okinawa. Ultimul seminar din acest tur va avea loc în acest oraş într-un loc numit Palace Theater. Până ieri se vânduseră numai 200 de bilete din cele 450 puse în vânzare, astfel că mă aşteptam ca de data aceasta, sala să nu fie plină, aşa cum ne obişnuisem deja.

Totuşi, s-a petrecut din nou acelaşi „fenomen de ultimă oră”. La începutul seminarului, la 7:30, majoritatea scaunelor erau ocupate. În final, veniseră cam 420 de oameni, ceea ce înseamnă că aproximativ 200 de persoane îşi cumpăraseră bilete în acea zi. Acest seminar a evidenţiat în mod clar caracteristica acestui tur de seminarii. M-am gândit că este ca un tsunami pozitiv care se răspândeşte peste tot.

A mai fot un lucru îmbucurător. Translatorul pentru acest seminar a fost ghidul de la observator de anul trecut, cel pe care l-am menţionat în jurnalul de ieri. Mi se spusese mai devreme că o persoană cu numele de Andy Hasegawa va fi translatorul, dar nu aveam nici o idee despre faptul că era vorba despre aceeaşi persoană. Bineînţeles că s–a descurcat foarte bine cu traducerea, astfel că şi acest seminar s-a încheiat cu ovaţii în picioare. Vorbeşte perfect engleza şi japoneza (tatăl său este japonez, iar mama, americană); am sentimentul că aceasta nu este ultima oară când ne întâlnim.

Lucrând bine împreună, conferenţiarul şi translatorul

Sala plină

Marea finală

Doar încă un lucru neaşteptat, Leonardo G. Horowitz, un cercetător de la DNA de care eram interesat de câţiva ani, a venit să mă viziteze, aducându-mi cartea lui cea nouă. Eram în extaz. Am fost atât de copleşit, că am uitat să-i fac o poză. Astfel că vă voi arăta doar fotografia cărţii sale, cu autograful de la el. Îl voi prezenta mai în detaliu într-un jurnal viitor. Voi scrie, de asemenea, în următorul jurnal, şi despre rezultatele globale ale celor zece seminarii.

Noua carte a Dr.-lui Horowitz

Autograf de la Dr. Horowitz

Deci, am ajuns acasă la Doug aproape de miezul nopţii dându-le multă bătaie de cap lui Doug şi soţiei sale. Am mâncat ceva uşor, astfel că era ora 1:00 dimineaţa când am mers la culcare.

Şi în ziua următoare ne-am trezit pe la 6:00 dimineaţa pentru a merge să înotăm cu delfinii. Ştiam că Doug şi soţia lui sunt terapeuţi de delfini, astfel că soţia mea a cerut de dinainte să înoate cu delfinii. Dar, sincer, ne-a fost destul de greu să ne trezim atât de dimineaţă. Astfel că eu m-am răzgândit şi m-am hotărât să nu intru în apă ci să fiu doar un observator.

Cu Doug, mai erau şi soţia lui, un prieten care filma delfinii, Fred, soţia mea, eu, şi căpitanul vasului, John. Amândoi eram pe jumătate adormiţi în maşină, pe drumul până la doc, dar până când ne-am urcat pe vas, ne treziserăm de-a binelea. Soţia mea era gata să facă scufundări oricând. Este doar cu 4 ani mai tânără decât mine; de unde are oare atâta energie? Mă uimeşte întotdeauna.

Echipa

Am văzut mai mult de 100 de delfini. Soţia mea a înotat fericită, cu ajutorul lui Doug timp de o oră. Îmi place foarte mult să o privesc când este fericită.

Delfini

Seminarul care a avut loc în incinta cinematografului Aloha, a început la 7:30. Şi aici sala s a umplut de tot; au mai rămas în picioare, în spatele sălii, vreo 50 de persoane. Au fost cam 370 de oameni în total, de patru ori mai mulţi faţă de anul trecut. Takako, translatorul meu, a fost şi el la înălţime, astfel că şi acest seminar s-a încheiat cu ovaţii în picioare din partea participanţilor.

Ovaţii în picioare şi din partea copiilor.

Marea Insulă este cea mai mare dintre insulele hawaiene, dar poplaţia este în jur de 130.000, din care marea majoritate locuiesc în Kona sau Hiro. Deci, Kona, unde se va ţine seminarul meu din data de 23 este un oraş cu 60.000 de locuitori, aproape insuficient de mare pentru a se numi „oraş” în Japonia. Am susţinut un seminar la hotelul Hilton din insula Hiro şi anul trecut. Îmi amintesc că veniseră vreo 100 de oameni la seminarul meu. Oamenii de acolo mi-au spus atunci că este neobişnuit ca un seminar de acest fel să atragă atât de mulţi oameni. Deci, la un an de atunci, mă întreb câţi oameni vor veni de data aceasta la conferinţa mea.

Am plecat cu avionul din Maui pe la prânz şi am ajuns în Kona la ora 13:00. Am mers direct la un tur de privire a stelelor pe muntele Maunakea. Am participat la acelaşi tur şi anul trecut şi am avut parte de un ghid foarte bun. Speram să-l întâlnim şi de data aceasta.

Totuşi, de data aceasta ghidul era altcineva. Am urcat până în vârful muntelui şi am văzut 11 din observatoarele construite de 13 ţări. Exista şi un observator la care lucrase echipa japoneză, numit Subaru. Apoi am privit apusul de soare. A sfârşit prin a fi un tur de forţă pentru mine. Locul se afla la 4200 de metri deasupra mării, temperatura era scăzută, era zăpadă şi aerul era uşor. Mi-a fost imposibil să mă dau jos din maşină.

Cu un cal prietenos lângă muntele Maunakea.
Încă mă simţeam bine în acest moment.

Sus pe munte

Cam la 3000 de metri deasupra pământului
Înncepsem să obosesc.

observatorul Subaru

un observator al altei ţări

telescoape electronice

Cu toate acestea, apusul a fost foarte frumos. Soţia mea era foarte entuziasmată şi a ieşit să facă fotografii afară, dar după 5 minute a revenit în maşină spunând “e prea frig”. Cu toate acestea, observarea stelelor a fost o mare dezamăgire comparativ cu cea de anul trecut. Luna era plină şi strălucea prea tare. Dacă vreţi să mergeţi să priviţi stelele, să nu mergeţi în perioada de lună plină. Trebuia la prietenul lui Fred, Doug, dar, din păcate, era deja trecut de 11:30 când am ajuns la locuinţa lui. Ce zi obositoare.

Un apus frumos

Odihnă în maşină

După seminarul emoţionant din data de 17, Fred, ca organizator, mi-a programat, cu bunătate, următoarele 4 zile pentru odihnă. Astfel că în 18 şi 19 am scris jurnalele cu care rămăsesem în urmă. În 20 am fost la golf şi la o petrecere, iar ziua de 21 am petrecut-o cu privitul balenelor. Mi-am spus că această vacanţă de patru zile petrecută împreună cu soţia mea, este un dar de la Zeul insulei Hawaii pentru a-mi încărca bateriile pentru perioada care urmează. Mai întâi aş vrea să vă povestesc despre apartamentul superb în care am locuit. Acesta era o a doua casă a prietenilor lui Fred, Michael şi Maggie. Aş fi vrut să vă arăt interiorul clădirii, dar pentru a nu încălca intimitatea acestei familii, vă voi arăta doar nişte fotografii de la intrarea în clădire, din curte şi piscina (cu Jacuzzi).

Intrarea

Vedere din curte

Piscina

În ziua 19, era Ziua Balenelor, care se sărbătorea pe plaja din apropiere, astfel că ne-am dus şi noi să aruncăm o privire. Era ca un festival de vară în Japonia, cu scenă, muzică şi dans şi multe chioşcuri. Veniseră mulţi oameni acolo.

Ziua Balenelor

Pe 20 am jucat golf pentru prima dată în cinci ani de zile. Să fiu sincer, nu aş fi crezut că voi juca golf din nou, dar am făcut o încercare, din moment ce terenul era chiar lângă casă. Mă întrebam dacă voi putea să parcurg toate cele 18 găuri, dar pentru că am putut parcurge cu cart-ul suprafaţa întregului teren, am ajuns la toate.

La terenul de golf

Când m-am uitat la kilometraj de paşi, am realizat că făcusem deja 10,000 de paşi. Un sport ca şi golful este foarte bun pentru sănătatea oamenilor ca mine. Mentorul meu, Dr. Shioya are acum 104 ani şi a urmat o şcoală la 94 de ani, fiind recunoscut şi de cartea recordurilor. Să încerc să fac şi eu asta?

După ce m-am întors de la golf, am organizat o petrecere deschisă tuturor celor care m au ajutat la organizarea acestor seminarii. După cum vedeţi în fotografii, a venit multă lume şi pentru că era o petrecere în stil Maui, majoritatea au adus şi mâncare pentru petrecere. Ne-am simţit foarte bine cu toţii. Am întâlnit mulţi oameni şi am învăţat multe lucruri pe care le voi include în cercetările şi seminariile mele viitoare.

La petrecere

Ziua de 21 a fost mult aşteptata zi de privit balenele. Un autobuz mare a venit până la poarta casei pentru a ne lua şi pe noi. Acesta se oprea la diferitele hoteluri şi apartamente pentru a-i lua pe toţi cei care doreau să meargă în port. Am petrecut pe vapor timp două ore, de pe la prânz şi am putu vedea multe feluri de balene. Un pui de balenă cu mama lui, masculi urmărind o femelă, apăreau din toate direcţiile.

Coada unei balene

Problema a fost tehnica fotografierii. Camera digitală nu era potrivită pentru astfel de ocazii. Camera digitală nu poate face fotografii consecutive şi nu avea nici zoom. De aceea, singura fotografie clară pe care soţia mea a reuşit să o facă a fost a unei broaşte ţestoase. Se pare că toată lumea a reuşit să facă fotografii reuşite cu broasca ţestoasă.

Ţestoasa surprinsă de soţia mea

Aceasta a fost prima mea vizită în Maui. Este un oraş mult mai mare şi mai populat decât Kauai, unde am susţinut primul seminar, deci se pare că seminarul meu atrage mulţi oameni. Probabil şi din cauza faptului că organizatorul seminariilor din Hawaii, Fred, locuieşte pe această insulă, şi-a dat silinţa să adune cât mai mulţi oameni.

Zborul de ieri, de la Oahu la Maui a durat cam 40 minute. Oceanul şi insulele polineziene văzute de sus, erau extraordinar de frumoase. La aeroport ne aşteptau câţiva dintre prietenii lui Fred. Apartamentul minunat în care vom locui următoarele 6 zile se află cam la 40 de minute distanţă de aeroport, pe vârful unui deal, lângă plajă.

Oh minunat !! După cum puteţi vedea în fotografii, priveliştea de acolo este uluitoare. Pe lângă toate acestea, am putut vedea de pe mal, un grup de balene înotând în apele oceanului. Păreau că sunt acolo pentru a ne ura bun venit în paradis. Clădirea era, de asemenea, nemaipomenită, cu piscină şi jacuzzi. Dacă voi sta în locul acesta timp de o săptămână, nu voi mai dori să mă întorc în Japonia. Doamne, ce paradis!

Vedere din apartament. Balenele au apărut în depărtare

În dimineaţa zilei de 17 feb. Am participat la cursurile speciale de la şcoala Haleakala Waldort. Haleakala este muntele vulcanic situat în mijlocul insulei. Şcoala se află la marginea acestuia şi urmează sistemul educaţional Steiner. Am fost rugat să susţin un curs special pentru studenţii de aici.

Şcoala se află cam la 1000 de metri deasupra mării şi simţeam pe piele aerul rece, specific. Mi s-a sus că sunt aproximativ 250 de studenţi în total, dar la cursul meu au venit doar 100 dintre cei din anii superiori. Pentru că fusese un curs programat special, au venit şi vreo 50 de părinţi. Cursul a început pe la ora 9:15.

Mai întâi, studenţii au interpretat un cântec de bun venit. Spre surprinderea mea, cântecul era în japoneză. Există un profesor de japoneză şi o clasă japoneză. Nu că ar exista studenţi japonezi acolo, dar bravo şcolii Steiner.

Un cântec japonez pentru a-mi ura bun venit în această şcoală

Lecţia a durat doar 40 de minute dar cu toate acestea, studenţii au rezonat foarte bine cu mine şi m-au ascultat cu foarte mare atenţie. La sfârşit, s-au ridicat cu toţii în picioare şi m-au aplaudat furtunos. Începusem să mă obişnuiesc deja cu ovaţiile în picioare, dar de data aceasta mi s-a încălzit inima. De aceea, am strâns mâna fiecărui student în parte şi mi-am exprimat recunoştinţa. Sper că va exista un copil care să fie un om de ştiinţă al apei şi care va duce mai departe gândurile şi ideile mele.

Aplauze furtunoase din partea copiilor.

Cu directorul şcolii.

Seminarul din Maui a fost programat pe o plantaţie de fructe tropicale. Plantaţia se afla în afara oraşului, fără nici o altă clădire prin apropiere. Era plin de trestie de zahăr. Când am sosit eu, erau doar câteva maşini în parcarea care ea foarte mare, astfel că am început să mă îngrijorez şi să mă întreb câţi oameni vor veni atâta drum până aici ca să participe la seminarul meu. Dar, din cele spuse de Fred, toate cele 600 de bilete se vânduseră astfel încât parcarea ar fi trebuit să se umple.

În sală, erau două persoane care pregăteau începerea conferinţei. Erau deja aliniate cam 748 de scaune. Până ieri se vânduseră 600 de bilete, deci probabil că astăzi se mai vânduseră încă vreo 150.

Oricum, în realitate au fost mult mai mulţi. Conferinţa era programată să înceapă la 7:30, dar pe la 6:30, au început să vină maşinile care au umplut repede întreaga parcare şi deja începuse să se umple şi parcarea de urgenţă. Cele 748 de scaune care fuseseră pregătite s-au ocupat repede şi mai erau vreo 200 de persoane care au rămas în picioare în spatele sălii, sau s-au aşezat pe podea.

Se umple parcarea

Translatoarea, Mariko (dreapta) Reika (mijloc) şi un student străin care venise să ne ajute.

În final au fost aproximativ 1000 de persoane în sală, care au râs, au chicotit, au înţeles, au suspinat şi ş-au exprimat surprinderea în timp ce eu le vorbeam. Erau cu toţii adulţi, dar dacă mă gândesc mai bine, reacţia lor a fost asemănătoare cu a copiilor de la şcoala Steiner. Peste tot este la fel, dar mulţi dintre oamenii care vin la conferinţele mele sunt puri şi curaţi…..

Kazuko, operatorul meu, mi-a spus mai târziu că au fost şi oameni care au plâns în timpul seminarului.

În sală

La sfârşit, oamenii erau zâmbitori şi plini de recunoştinţă.

Directorul executiv Hazaka a venit în Hawaii pentru nişte întâlniri de afaceri l-am rugat pe el să scrie jurnalele despre seminariile din Kauai şi Oahu seminar. Vroiam să mai împărtăşesc cu voi anumite lucruri prin intermediul acestor câteva fotografii.

Înainte de a zbura spre Hawaii, am găsit cartea “Mesaj Ascuns în Apă” într-o librărie frumoasă, în aeroportul din San Francisco. I-am explicat vânzătoarei cine sunt pentru a obţine permisiunea de a face o fotografie acolo. A luat toate cărţile de pe raft şi m-a rugat să le semnez. Mi-a spus “Îmi place foarte mult această carte, se vinde foarte bine!” Atunci am înţeles cât de bine se vinde, de fapt, această carte.
Frumoasa prezentare a lui Kimber de dinaintea conferinţei mele	Timpul de rugăciune, persoana din mijloc este femeia hawaiană care a venit şi la seminarul meu din Santa Fe, anul trecut
Ei au venit tocmai din Japonia. Şi-au programat în aşa fel vizita ca să coincidă cu data seminarului meu din Hawaii. Doi dintre ei au venit şi la seminarul din Maui.	Vedere a insulei Kauai, unde s-a filmat musicalul “South Pacific Ocean”
	1000 care au umplut Centrul Cultural Japonez, un record pentru acel loc
La locuinţa lui Annie şi Rick, unde am rămas peste noapte.	Preşedinta editurii Dincolo de Cuvinte (Editura americană a cărţii mele Mesaj Ascuns în Apă), Cynthia şi mama sa care locuieşte în Hawaii

Am plecat spre Honolulu şi i-am vizitat pe Annie şi soţul ei la locuinţa lor pe partea opusă a Capului de Diamant. Soţul ei este un producător de mediu ambiant care urmăreşte să aducă natura înapoi. Mi-a arătata planul lui principal din cadrul acestui proiect. Este atras de arhitectura japoneză, astfel că şi-a construit propria casă din bucăţi care îmi aduc aminte de casele de vară japoneze. Ni s-a servit un prânz cu supă miso (supă japoneză tradiţională). Peste tot pe unde mergem întâlnesc fani ai lui Masaru.

La Centrul de Cultură japonez unde era programat seminarul, oamenii stăteau deja la coadă cu o oră şi jumătate înainte de începerea conferinţei, pentru a-şi asigura un loc bun în faţă. Chiar şi înainte de conferinţă se mai formase un şir lung de oameni care doreau să obţină autograful lui Masaru. Conferinţa nu a putut începe la ora stabilită deoarece oamenii nu se aşezaseră încă pe locurile lor. Toate cele 800 de bilete cu locuri au fost vândute. Şi încă mai rămăseseră mulţi oameni care doreau să participe, astfel că mulţi dintre ei s-au aşezat pe podea, sau în spatele sălii, în picioare.

În sfârşit, după o mică introducere susţinută de Fred şi Cynthia, Masaru a urcat pe scenă. Aproape toată lumea a ridicat mâna la întrebarea “cine a văzut filmul „What the Bleep Do We Know!?”. Apoi, aproape toată lumea a izbucnit în râs când Masaru şi-a scos camera digitală şi a început să facă fotografii în timp ce le spunea: “Sunt japonez, ador să fac poze!” Audienţa s-a lăsat repede atrasă în lumea lui Masaru. Chiar şi în acea atmosferă relaxată, s-au făcut simţite accente de agitaţie în sală, când el a început să vorbească despre stadiul de degradare la care a ajuns mediul înconjurător ca rezultat al încălzirii atmosferei globului pământesc. Şi sala s-a umplut se suspine de mâhnire la vederea fotografiilor cu tsunami.

Sala care avea 800 de locuri era plină ochi.

Eu a trebuit să plec pe la mijlocul seminarului pentru a merge la Los Angeles. Nu aveam nici un dubiu că şi acest seminar se va încheia cu ovaţii în picioare. Mi-am amintit declaraţia “SUA este formată din aducerea împreună a acelor oameni care vor să formeze SUA” şi încep să înţeleg, vag, ce vroia să spună Masaru când a spus “Voi transforma America anul acesta!”

Vă mulţumesc.

(trei zile la drum cu Masaru Emoto: IHM/Hirotsugu Hazaka)

Cam 130 de persoane dintre cei care participaseră la seminarul de ieri s-au adunat pe plajă şi au realizat o „Ceremonie de Rugăciune”. Rugăciunea a fost condusă de o femeie şaman care participase şi la seminarul din Santa Fe. La sfârşit, Masaru a ţinut un mic discurs şi cu umorul lui obişnuit a mai relaxat mulţimea. Apoi ne-am rugat cu toţii mării. Bineînţeles, am trimis cu toţii gândurile noastre înspre golful care a fost afectat de marele tsumani. Gândindumă că şi aceasta era o insulă, nu am putut să-mi imaginez cum ar fi fost dacă tsunami-ul ar fi ajuns până aici. M-am rugat din toată inima.

După aceea a avut loc un interviu pentru un TV show. Reporterul era o femeie. Bineînţeles că interviul s-a prelungit cu mult mai mult faţă de cât era programat. Cred că veţi înţelege ce vreau să spun cu asta, dacă veţi privi cu atenţie fotografiile.

Ne-am rugat cu toţii cu iubire şi recunoştinţă faţa de apă.	Ne-am rugat cu toţii cu iubire şi recunoştinţă faţa de apă.

Kimber (stânga spate) Cynthia (dreapta spate)	Interviu cu o reporteră frumoasă.

(trei zile la drum cu Masaru Emoto: IHM/Hirotsugu Hazaka)

Pentru generaţia care cunoaşte cântecul “Airway to Hawaii” (Cu avionul spre Hawaii), Hawaii este un loc de vis. La ieşirea din avion am fost întâmpinat de vestitul hibiscus în culori minunate de roşu şi galben. Sala rezervată pentru seminarul de astăzi se află în Hotelul Aloha Beach. M-am dus să-i întâlnesc pe Masaru şi pe soţia lui la hotel. Cynthia, editorul cărţii “Mesajul Ascuns în Apă” şi coordonator al turului de seminarii din America era şi ea acolo, alergând de colocolo cu nişte cărţi, postere, CD-uri şi autocolante în mână.

Seminarul a început cu audierea unei muzici vindecătoare, interpretată de organizatoarea acestui seminar, Kimber. Masaru a vorbit ca de obicei, pe scenă, cu specifica-i atitudine americanizată. Cei peste 300 de oameni prezenţi acolo, erau parcă absorbiţi de persoana lui, care le capta atenţia cu umorul şi expresivitatea sa.

O mulţime de oameni în faţa apusului de soare hawaian.

La sfârşit părea că toată lumea căzuse sub vraja lui Masaru care şi-a încheiat prezentarea ovaţionat în picioare de sutele de participanţi. Mulţi dintre cei prezenţi au mai zăbovit după terminarea seminarului, rămânând şi la secţiunile Q şi A şi pentru a primi autografe pe cărţile cumpărate.

(trei zile pe drum cu Masaru Emoto: IHM/Hirotsugu Hazaka)

Santa Cruz este cunoscută ca fiind locul de naştere al surfing-ului şi un loc care atrage hipioţi şi oameni de tip new-age. Am fost aici ca turist acum 15 ani, dar tot ce-mi amintesc din acea excursie este frumuseţea locului şi mulţimea de vidre Seminarul a fost organizat şi aici de o librărie specializată în cărţi de tip newage. Coordonatorul principal al turneului din America este Cynthia de la Beyond Words (Dincolo de Cuvinte), editura care a publicat cartea mea, “Mesaj Ascuns în Apă”. Dar, de obicei, organizatorul din fiecare oraş este una din librăriile din acea zonă.

Auzisem că multe bilete nu fuseseră încă vândute în urmă cu trei zile, dar în ultimele două zile cele 400 de bilete s-au vândut repede şi încă mai erau vreo 200 de oameni pe lista de aşteptare. Organizatorul a fost foarte surprins. Nu pot nega faptul că am tot avut parte de acest fenomen de “ultima-clipă”, încă din toamna anului trecut, din America. Sunt foarte emoţionat de acest fapt pentru că intuiesc că este vorba de fenomenul hado (vibraţiei).

Traducătorul pentru acest seminar a fost Massi, un japonez născut în America. A făcut treabă destul de bună, ţinând cont de faptul că avea doar 25 de ani, şi că nu fusese în Japonia de prea multe ori. Dar pentru că studia Yoga şi pentru că părinţii lui l-au învăţat bine limba japoneză, s-a descurcat foarte bine. M-am convins din nou că traducerea depinde de motivaţia acelei persoane şi de compatibilitatea acesteia cu tema respectivă. Am încheiat această zi de seminarii cu alte ovaţii în picioare. Cinci pe un rând!

Cuvântul rio din Teatrul Rio însemnă apă. Se vede anunţul cu bilete vândute.

Rândul s-a întins de-a lungul a două blocuri.

Sala de conferinţe

La început nu am înţeles scopul acestei recepţii, dar totul a căpătat sens când am ajuns acolo. Recepţia a fost organizată într-un apartament situat pe vârful unui deal faimos din San Francisco. Locul are o istorie de cel puţin 100 de ani şi a fost transformat într-o galerie de artă cu o sală pentru petreceri mai mici şi recepţii. Cu alte cuvinte, un loc pentru oamenii din înalta societate.

Recepţia a început pe la ora 5 după-amiaza. Erau cam 60 de oameni printre care antreprenori, practicanţi de medicină alternativă, muzicieni şi alţii. Printre aceştia, am fost surprins să găsesc trei pe care îi întâlnisem şi altă dată. Mi se reconfirmă astfel faptul că trebuie să preţuiesc fiecare întâlnire.

Organizatoarea acestei recepţii a fost Marilyn, o prietenă a Cynthiei şi o susţinătoare a filozofiei mele. Probabil că a organizat această recepţie pentru ca eu să pot întâlni mai mulţi oameni care să-mi spijine cercetările. De aceea, m-a şi prezentat proprietarului companiei Noetic Science. (cel din stânga, în dreapta este Marilyn.)

Deci, am trecut direct la subiect şi i-am spus despre dorinţa mea de a construi un laborator în Statele Unite. Şi-a exprimat interesul în a se alătura acestui proiect prin fundaţia sa din San Francisco. Mai târziu, am aflat mai multe lucruri despre această organizaţie şi am realizat că are un trecut important şi o activitate de cercetare pe care o admir. Sunt convins că aici s-a născut o nouă speranţă. Oh, aş fi vrut să fiu trei (de Emoto Masaru).

La recepţie

Seminarul de la Vancouver a fost organizat de o librărie specializată în vânzarea materialelor spirituale, una dintre cele mai mari de acest gen din oraş. Organizatorul acestui eveniment, Michael a închiriat la început o sală cu o capacitate de 800 de persoane, rugându-se ca aceasta să se umple la seminar. Toate biletele s-au vândut foarte repede şi pentru că erau foarte mulţi oameni care doreau să participe la seminarul meu, am mai adăugat o zi de seminarii la Vancouver.

Cu toate acestea, biletele pentru seminarul de a doua zi s-au vândut şi acestea foarte repede. Fiul meu, Hiromasa, mi-a spus că mai erau încă vreo 250 de oameni care rămăseseră, totuşi, fără bilete. Sunt foarte uimit de faptul că am ajuns să fiu atât de cunoscut. Filmul “What the Bleep Do We Know!?” rula, de asemenea în acest oraş în acest timp, însă nu cred că acesta este singurul motiv al participării atât de numeroase la seminariile mele.

Deci, în cele din urmă au participat 400 de oameni la prezentarea din 9 feb., iar cea din data de 10 feb., am susţinut-o în faţa a 800 de oameni. Este a treia oară când vorbesc în Vancouver şi se pare că numărul oamenilor interesaţi de aceste seminarii a crescut foarte mult. Aş vrea să vă împărtăşesc părerea mea cu privire la acest lucru, la sfârşitul acestui tur de seminarii.

Apus de soare în golful englez văzut de la fereastra hotelului din Vancouver .	Seminarul din data de 9 feb., oamenii au stat şi în picioare, în spatele sălii

Anunţul cu „bilete vândute” la conferinţa din 10 feb.	Cu Michael, sala după conferinţă

Cu emoţia zilei de dinainte încă plutind în aer, am plecat la UC San Diego, care se află cam la două ore şi jumătate de mers cu maşina de la locuinţa fiului meu din LA. Ron Katoh a fost translatorul meu ieri şi va fi şi astăzi. Este un japonez la a treia generaţie, născut în State care îmi înţelege foarte bine ideile. Încă din Septembrie, anul trecut, l-am rugat să mi fie translator pentru majoritatea seminariilor mele din California.

În ultimii zece ani, Ron a lucrat pentru filiala din California a firmei Sekaikyuseikyo pentru că se simţea atras de filozofia fondatorului acesteia, Mokichi Okada. Acest fapt a constituit un bun fundament care l-a ajutat să înţeleagă şi ideile mele. Eu am avut întotdeauna legături cu Sekaikyuseikyo şi am fost invitat să vorbesc la biroul lor central de câteva ori. Mi s-a spus de multe ori de către oamenii acestei organizaţii că eu vorbesc despre aceleaşi lucruri pe care ei le învaţă de la Mokichi Okada.

În timpul celor cinci ani de experienţă în seminarii, am învăţat cât este de important să ai traducători potriviţi. Chiar dacă eu vorbesc cu toată energia şi sinceritatea mea, dacă translatorul nu este capabil să transmită această stare publicului, totul este în van. Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu foarte dezamăgit şi frustrat lucrând cu astfel de translatori.

Acest lucru se petrece şi din cauza conţinutului prezentărilor mele, care sunt o combinaţie specială de subiecte diferite, ca religia, fizica cuantică, domeniul medical, istoric şi disciplinele filozofice. În plus faţa de limbă şi capacitatea de a pătrunde înţelesul cuvintelor, translatorul are nevoie să manifeste un anumit interes faţă de un subiect ca “hado”, pentru a-l înţelege. Ron a devenit unul dintre translatorii mei preferaţi, din acest punct de vedere.

Deci, la al doilea seminar pe care l-am susţinut la o universitate americană (primul fiind cu patru ani în urmă, la Harvard) au participat 1000 de oameni. Erau cam 500 de studenţi şi 500 de participanţi din afara campusului. Chiar şi studenţii care au beneficiat de intrare gratuită, au rămas până la final şi şi-au manifestat recunoştinţa prin ovaţii în picioare. Totul i se datorează lui Ron pentru că a realizat o traducere excepţională, ca şi cum ar fi devenit el însuşi Masaru Emoto în persoană. Mă simt binecuvântat să am o asemenea persoană minunată care lucrează pentru mine.

Un şir lung de oameni care aşteaptă deschiderea uşilor.

În sala de conferinţă

Ovaţii în picioare de la 1000 oameni.

Primul vorbitor al primei zile a fost regizorul filmului, William Arntz. Întreaga audienţă l-a primit în picioare, cu ovaţii. Prin intermediul acelei vibraţii am simţit că toată lumea îi spunea “Vă mulţumim că aţi creat un film atât de minunat ”, iar eu eram foarte emoţionat deja înainte de a începe să vorbească. Faţă de Festivalul Apă pentru Viaţă din Japonia, din luna Noiembrie, el a acaparat acum atenţia audienţei într-un mod cu totul diferit, timp de o oră întreagă în care a vorbit continuu. Era ca şi cum ar fi avut loc momentul de deschidere al unei întâlniri a membrilor Fan Clubului William Arntz.

Această impresie am avut-o pe întreaga durată a conferinţei. Eram convins că aici a prins rădăcini un anumit “fenomen” nou. Eu cred că cei care au creat acest film nu s-au aşteptat, la început, ca filmul să aibă un asemenea efect asupra oamenilor, dar s-au priceput foarte bine să valorifice oportunităţile pe care le-a creat succesul acestui film. Iar acum, odată cu acest standard economic nou obţinut, acesta ar putea constitui începutul unei direcţii transformatoare, pozitive pentru întreaga umanitate.

Pentru că nu înţeleg bine limba engleză, nu am ascultat prea multe prelegeri în timpul acestei conferinţe. Totuşi, din cele pe care le-am ascultat, m-a impresionat în mod deosebit discursul actriţei, Marlee Matlin. Ne-a vorbit prin intermediul unui interpret de semne şi din cauza faptului că nu vorbea, avea un chip foarte expresiv. Pentru cineva care nu înţelegea prea bine limba, cum era şi eu, a funcţionat foarte bine.

Ea a obţinut un Oscar pentru filmul “Children of a Lesser God” („Copiii unui Dumnezeu mai mic”) în 1986. Spunea că acasă la ea, uită că este actriţă şi urmăreşte să fie o soţie bună şi o mamă exemplară pentru cei patru copii ai săi. Eu bănuiesc că nu a fost prea activă în cariera ei de actriţă, după primirea Oscar-ului.

A venit îmbrăcată simplu, în tricou şi blugi dar chiar şi astfel îmbrăcată, era foarte frumoasă. Cu frumuseţea, discursul şi expresivitatea ei, m-a cucerit şi am devenit un fan al ei. Am fost atât de impresionat de ea, încât în timpul sesiunii Q şi A, pe la sfârşit, am profitat de ocazie şi am întrebat-o “sunt cel care a furnizat fotografiile cu cristale care s-au folosit în film în scena de la metrou şi aş vrea foarte mult să ştiu ce aţi simţit când le-aţi văzut prima dată.”

Cu actriţa Marlee Matlin

A înţeles imediat cine sunt şi a venit spre mine, către locul din primul rând unde eram aşezat. M-am ridicat şi ne-am dat mâna. Era bucuroasă că ne-am întâlnit şi a fost de acord să facem o fotografie împreună, apropiindu-şi obrazul de obrazul meu, în timp ce soţia mea şi secretara ne fotografiau. Totuşi, am constatat că acea fotografie specială nu a ieşit, astfel că nu am posibilitatea să v-o arăt şi dvs. aici. Îmi pare foarte rău.

În ce priveşte răspunsul la întrebarea mea, eram mult prea emoţionat pentru a-mi aminti ce mi-a răspuns. Oricum fusese doar un motiv pentru a intra în vorbă cu ea.

Toată lumea de acolo mi-a spus că discursul meu, care a marcat sfârşitul evenimentului, a fost superb. Am simţit foarte clar vibraţia de emoţie şi admiraţie din partea publicului, la sfârşitul prezentării. Participarea la această Conferinţă a Profeţilor mi-a îmbunătăţit cu mult încrederea în sine şi m-a ajutat să înţeleg mult mai bine sensul misiunii mele.

Împreună cu una dintre actriţe.

Susan Osborn a cântat un cântec frumos înainte de a vorbi eu

În timpul prezentării mele

Ieri, am luat avionul spre Los Angeles împreună cu soţia mea, după o săptămână de odihnă petrecută în Amsterdam cu nepotul nostru. Fiul meu împreună cu soţia lui au venit să ne ia de la aeroportul din LA. În curând voi începe primul seminar din acest an, din turul de seminarii pe care le voi realiza în America.

În faţa casei fiului meu
(Ţin în mână o carte de credit pe care apare fotografia unui cristal )

De data aceasta îmi voi începe turneul la Santa Monica într-o conferinţă care are ca subiect filmul “What the Bleep Do We Know!?” . Apoi voi continua cu seminariile din program, la UC San Diego, Vancouver Canada, Santa Cruz, insulele din Hawaii: Kawai, Big Island, Oahu şi Maui. Aştept cu nerăbdare aceste trei săptămâni, deoarece am auzit că acolo, mulţi oameni sunt interesaţi de seminariile mele.

Aceste trei zile de conferinţe pentru film care vor începe mâine, vor fi susţinute la un hotel pe plaja minunată din Santa Monica. Organizatorul este un profesionist în organizarea de evenimente, faimos în lumea modernă prin “Conferinţele Profetice” pe care le organizează în toată ţara. Această conferinţă “What the Bleep” va fi organizată în serii începând aici, apoi în Boulder, Vancouver şi Portland în acest an.

Un poster cu Conferinţa Profetică “What the Bleep Do We Know !?”

Deşi un bilet valabil pentru cele trei zile ale acestei conferinţe costă cam $360, toate biletele au fost deja vândute. Acesta este o dovadă a faptului că mulţi dintre fanii de film au o situaţie financiară bună, dacă au putut să-şi cumpere bilete la această conferinţă. Eu voi vorbi ultimul, în ultima zi a conferinţei, deci am un rol important în încheierea acesteia. Până atunci, însă, mă voi bucura de întreaga atmosferă.

Programul Conferinţei