Seminarul din această seară a fost seminarul meu solo, pe care l-am susţinut în sala unei
universităţi locale (la ultimele două seminarii au fost şi alţi vorbitori). Sala era plină cu
aproximativ 200 de oameni. Când vine vorba despre a ţine un seminar, acesta este numărul
de participanţi favorit.

Bineînţeles că am captat atenţia publicului. La finalul celor 2 ore, am primit primele ovaţii în
picioare din Danemarca. Se pare că este mai bine să ai un seminar solo.

încheind cu ovaţii în picioare

De data aceasta, dintre toate ţările scandinave am putut vizita doar Danemarca, dar sper сa anul viitor să
vizitez şi Suedia, Norvegia şi Finlanda.

În oraşul Copenhaga	Un pat superb din flori în aeroportul din Copenhaga

Nu aveam nimic programat până seara, astfel că am făcut un tur al oraşului Copenhaga cu
barca. Aş vrea să vă împărtăşesc această experienţă cu ajutorul unor fotografii.

statuia unei sirene

erau mulţi turişti în jurul statuii

Seara ne-am dus la biroul asociaţiei NATHA, un grup de yoga, pentru a primi un
premiu de la ei. Erau vreo 30 de oameni acolo şi am primit un premiu pentru
performanţa „de a arăta lumea nevăzută”.

Am primit, de asemenea şi un premiu în bani de 15.000 de coroane (cam 2000
de Euro). Am pus aceşti bani deoparte ca donaţie pentru proiectul EMOTO. (Prima
donaţie concretă). Sunt foarte recunoscător.

În timp ce primesc un premiu de la asociaţia NATHA, un grup de Yoga cu sediul în Copenhaga.
Cel din dreapta este unul dintre directori.

Am observat că din ce în ce mai multe grupuri de yoga mă invită să susţin
seminarii. Sunt uimit de popularitatea internaţională pe care am căpătat-o. Cred
că lumea se deplasează în direcţia cea bună.

Aarhus se află la 300 km nord-vest de Copenhaga. Conferinţa s-a organizat în aceeaşi
manieră cu cea din ziua precedentă. Rasmus ne-a condus cu maşina până în acest oraş, iar
drumul a durat 3 ore. Pe drum am trecut peste un pod foarte lung. Rasmus a spus, „acesta
este al doilea pod din lume ca lungime. Cel mai lung cred că se află în Japonia.” Cred că cel
mai lung este Podul Seto.

Danemarca, la fel ca şi Olanda, au un teritoriu atât de plat. Nu am văzut nici un
munte pe drum. Acest lucru dă o imagine bogată (şi în realitate este o zonă
bogată).

Participanţii erau majoritatea de vârstă mijlocie, ca şi ieri. După reacţiile
entuziaste cu care m-am obişnuit în America, am fost puţin dezamăgit de reacţia
oamenilor de aici.

Totuşi, dacă mă gândesc bine, este normal ca stilul şi modul de a reacţiona al
oamenilor să se modifice odată cu modificarea geografiei şi culturii. Reacţia
danezilor se potriveşte, cu siguranţă tipului lor de cultură. (de fapt, japonezii sunt
chiar şi mai liniştiţi)

Lăsând la o parte aceste lucruri, am avut o experienţă interesantă. Una dintre
instructoarele în vindecarea cu sunete a realizat şi pentru mine o vindecare cu
sunete. După cum se vede în fotografiile de mai jos.

　

Vindecare cu voce

M-a aşezat şi m-a relaxat, pe măsură ce m-a inundat cu vocea ei unică de la vârful
picioarelor până în vârful capului. Vocea ei era incredibil de joasă la vârful picioarelor şi
a devenit tot mai înaltă pe măsură ce urca spre partea superioară a corpului. Când a
ajuns în vârful capului, vocea ei era armonică (overtone).

Cred că foloseşte principiile rezonanţei pentru a detecta părţile bolnave şi eliberează o
frecvenţă vindecătoare pentru acele părţi.

Am fost foarte impresionat şi m-am simţit foarte relaxat, dar singura problemă pe care am
sesizat-o este greutatea care îi revine vindecătorului în realizarea acetei tehnici. Dar consider
că aceasta este o tehnică grozavă care urmăreşte să explice şi să experimenteze medicina
vibraţională.

Prima conferinţă din nordul Europei nu a fost un seminar individual, dar eu am fost invitat ca
vorbitor principal la o conferinţă de simţire a sunetelor.

la sala de conferinţe

Conferinţa a început la ora 11 dimineaţa. Translatorul a fost Midori Fisher, o
femeie care s-a mutat în Danemarca cu 42 de ani în urmă. Era puţin mai în vârstă
decât mine dar arăta tânără şi vorbea japoneza perfect. Daneza ei era de
asemenea, perfectă astfel că a fost pentru mine o mare uşurare că nu a trebuit
să-mi mai fac griji în legătură cu translatorul pentru cele trei seminarii din
această ţară.

Întotdeauna îmi fac griji în privinţa calităţii translatorului atunci când merg în
altă ţară unde nu se vorbeşte limba engleză. Indiferent cât de bine aş vorbi eu,
dacă translatorul nu este suficient de bun, nu este corect pentru participanţi.
Dacă este o ţară în care se vorbeşte limba engleză, pot alege să vorbesc eu în
engleză, dar dacă sunt într-o ţară în care se vorbeşte o limbă complet diferită,
atunci nu am de ales. Au fost atât de multe incidente în acest sens, încât nu mă
pot relaxa niciodată până nu întâlnesc translatorul.

Pentru că accesul a costat 100 Euro, majoritatea celor 200 de oameni erau de
vârstă mijlocie, astfel că erau mai calmi, fără să se manifeste ovaţionând în
picioare. Cu toate acestea, organizatorul mi-a spus că au fost cu toţii foarte
mulţumiţi şi cred că am început bine.

După-amiaza am avut un interviu de 2 ore pentru un film documentar. Am fost
destul de obosit la sfârşit, dar din moment ce voi fi primul care va fi prezentat în
acest film, urmat de alţi 30 de cercetători, mi-am dat toată silinţa să fiu cât mai
informativ şi interesant.

În acea noapte am luat cina cu dl. şi d-na Jens, organizatorii, cei trei prieteni ai
lor şi Rasmus cu soţia sa, la restaurantul din parcul Tivoli. Dl. Jens este un fost
profesor universitar, iar acum conduce o academie culturală. Astfel, el cunoaşte
diferiţi oameni de cultură şi este o persoană caldă, de încredere. Mă bucur că am
avut ocazia să întâlnesc o persoană atât de specială.

parcul Tipoli

La faimosul restaurant din parcul Tipoli.
Al doilea din stânga este Jens şi
cel din stânga lui este Rasmus şi soţia lui.
În mijloc este d-na Jens.

După ce am petrecut o zi cu nepoţelul nostru, (a fost doar o singură zi, dar m-am bucurat de
ea din plin) noi, bunicul şi bunica am plecat la Copenhaga, Danemarca. Dl. şi d-na Birkmose,
organizatori,i împreună cu Rasmus de la Hado Life Europe şi soţia sa Lisbeth au venit să ne
întâlnească acolo.

Voi merge în Danemarca, Spania şi Austria în cele 12 zile, împreună cu Rasmus. El este din
Austria iar soţia sa, Lisbeth este daneză. Veniseră cu maşina din Copenhaga, iar soţia sa ni sa
alăturat la prima noastră cină în Copenhaga, după care ne-a găzduit în casa părinţilor ei.

Aş vrea să vi-i prezint pe Rasmus şi Lisbeth aici.

Rasmus este fiul d-lui Georg Gaupp-Berghausen, care m-a susţinut încă de când am fost
pentru prima dată în Europa pentru a susţine un seminar, cu cinci ani în urmă; pe atunci
Rasmus studia despre apă la universitatea din Vienna. Georg şi Rasmus au organizat de mai
multe ori seminariile mele, la care au participat pentru a da o mână de ajutor.

Rasmus a devenit repede interesat în a fotografia cristalele de apă; în primul rând, el studia
apa. După ce a absolvit universitatea, el a venit în Japonia împreună cu logodnica sa Lisbeth,
pentru o lună de instruire. Asta se petrecea cu trei ani în urmă.

Cam acum un an şi jumătate am înfiinţat un laborator în Liechtenstein, respectându-mi,
astfel, promisiunea făcută lui Rasmus. Trecuse mult timp de când participase la pregătire în
Japonia, totuşi, am ştiut că era dăruit acestei munci. Tatăl său avea legături cu familia regală
din Liechtenstein, astfel că am hotărât să înfiinţez un laborator acolo.

Rasmus şi Lisbeth s-au căsătorit, iar acum au o fetiţă şi un băieţel. (Lisbeth a conceput-o pe
fetiţă în Japonia, în perioada de pregătire, astfel că am numit-o Tokyo Baby.)

Rasmus va pleca în Japonia pentru o săptămână pentru a participa la adunarea generală a
membrilor IHM, după care va călători împreună cu mine în ţările amintite. Lisbeth îl aşteaptă
împreună cu copiii acasă la părinţii ei.

Mulţi oameni se îngrijorează în legătură cu programul de călătorie foarte încărcat pe care îl
avem eu şi soţia mea, dar există un lucru absolut sigur pe care îl aşteptăm cu nerăbdare
atunci când călătorim. Să ne vedem primul nepotul, fiul fiicei mele care locuieşte în Olanda.

Nepotul meu s-a născut în 27 februarie 2003. Dacă am fi fost nişte bunici obişnuiţi, am fi fost
norocoşi să-l fi văzut de trei ori până acum. Totuşi, noi am putut să-l vedem de zece ori deja.

Am fost solicitat să susţin seminarii în afara Japoniei de acum 5 ani. De fiecare dată când am
acceptat fiecare invitaţie posibilă, am avut ocazia de a mă bucura de diversele părţi ale lumii şi
am urmărit din greu să fac cunoscut cât mai multor oameni posibil, mesajul meu. Însă în
ultimii trei ani, frecvenţa călătoriilor noastre a crescut rapid. În final, soţia mea a sugerat „hai,
mai bine să facem câteva zile de pauză între două călătorii.”

Cam pe vremea aceea se năştea nepotul nostru, Riku. Brusc, soţia mea şi-a schimbat
atitudinea. Indiferent unde mergem, în SUA, Europa, Australia sau Asia, soţia mea
programează călătoriile astfel încât să ne oprim şi în Amsterdam. Ea spune că dacă zbori cu
avionul în jurul lumii este mai ieftin, dar adevărul este că vrea să-şi vadă nepotul.

Dacă turneul mondial de seminarii pe care îl realizez eu are vreo importanţă pentru lumea
aceasta, puterea nepotului meu a avut un rol important.

Astfel că, de data asta aveam seminar programat la Copenhaga în Danemarca, după SUA,
dar de la Sun Valley, am zburat la Salt Lake City, Chicago, Frankfurt, apoi la Amsterdam. A
fost o călătorie obositoare pe care am făcut-o numai pentru a ne vedea nepotul o zi. Nici
măcar nu am avut timp să rămânem peste noapte. Se vede clar cât suntem de înnebuniţi după
nepoţelul nostru.

Oricum, nu contează cât sunt de obosit, imediat ce îl văd, îmi recapăt toată energia. Iar dacă
veţi privi fotografiile de mai jos, veţi înţelege de ce este aşa. (oare să fie aşa pentru că eu sunt
bunicul?)